TRECUTE BLOGURI-CAMPDE MACI

• Secretele longevităţii japonezilor...Predicţii ştiinţif

  Secretele longevităţii japonezilor. 
   
  Stilul de viaţă al japonezilor se bazează pe câteva reguli de bază, care promovează sănătatea organismului, prevenind apariţia unor afecţiuni grave, precum cancerul mamar şi cel de prostată, dar şi bolile cardiovasculare. 
  
  Stilul de viaţă al japonezilor stârneşte tot mai mult interes din partea oamenilor de ştiinţă care studiază sănătatea şi longevitatea, iar motivele pentru care se întâmplă acest lucru nu sunt puţine. 
  
  Persoanele care locuiesc în arhipelagul nipon au cea mai lungă speranţă de viaţă, cu o medie de 82,5 ani, faţă de 80 de ani, cât au europenii, de exemplu. În plus, în rândul lor se înregistrează cea mai mare proporţie de centenari, incluzând-o pe Misao Okawa, de 116 ani, probabil cea mai în vârstă persoană din lume. 
  
  De asemenea, rata obezităţii în Japonia e de doar 3,5%, comparativ cu 25%, cât este în Marea Britanie. Şi incidenţa cancerului de sân sau prostată, dar şi a bolilor de inimă este mult mai redusă, informează dailymail.co.uk. 
  
  Pornind de la aceste observaţii, experţii au analizat principalele reguli pe care se bazează stilul de viaţă al japonezilor şi au făcut următoarele recomandări: 
  
  EVITAREA DESERTURILOR 
  
  În Japonia, oamenii încheie prânzul mai degrabă cu un ceai verde sau cu fructe decât cu o budincă. Desertul este consumat de regulă în timpul după-amiezii, la o cafea, iar porţiile sunt mult mai mici decât în Europa”, a explicat Dr. Craig Wilcox, de la Centrul de Cercetare Okinawa pentru Studiului Longevităţii, citat de Daily Mail. 
  
  De altfel, japonezii consumă, în medie, 48,8 g de zahăr pe zi, în timp ce englezii depăşesc suta de grame (100.4 g) pe zi, potrivit satisticilor recentre efectuate de Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite. 
  
  ÎNLOCUIREA SALATEI CU ALGELE 
  
  Expertii asociază sănătatea şi longevitatea japoneză cu o dietă saracă în grăsimi şi bogată în fructe şi alge marine. 
  
  În martie, oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Newcastle au descoperit că alginatul de sodiu, un compus regăsit în alge, împiedică absorbţia grăsimii în organism. Astfel, o creştere de patru ori a nivelului de alginat din organism a împiedicat asimilarea grăsimii cu 75%. 
  
  În acest context, specialiştii ne recomandă fulgii de wakame, care pot fi înmuiaţi în apă timp de cinci minute, înainte de a-i adăuga în salate. 
  
  RIDICAREA DE LA MASĂ ÎNAINTE DE A NE SĂTURA 
  
  În Insula Okinawa din Japonia există cel mai mare număr de centenari din lume, iar nutriţioniştii consideră că acest lucru se datorează regulii "hara hachi bu" – mânci până simţi că te-ai umplut în proporţie de 80%. 
  Acest obicei se bazează pe teoria, potrivit căreia există o întârziere între instalarea saţietăţii şi semnalul pe care îl trimite creierul stomacului privind această stare de fapt. 
  
  De altfel, majoritatea nutriţioniştilor sunt de acord că acest decalaj durează circa 20 de minute. Ghindându-se după acest principiu, japonezii consumă porţii mai mici. 
  
  Aportul zilnic de calorii al japonezilor este cu 10% mai mic decât cel al englezilor. Asta pentru că urmăresc acest pattern de umplere incompletă şi mănâncă din farfurii mai mici”, a arătat Naomi Moriyama, autoarea cărţii „Femeilor japoneze nu îmbătrânesc şi nu se îngraşă”. 
   
  CONSUMUL DE SUSHI 
  
  Sushi, gustarea tradiţională japoneză pe bază de orez şi peşte, reprezintă o sursă ideală de acizi graşi omega 3, importanţi pentru sănătatea creierului şi a inimii. Japonezii consumă între 80 şi 100 de grame de peşte zilnic. 
  "Sushi sunt sursă importantă de acizi grasi Omega 3, dar şi un mod sănătos de a mânca proteine, deoarece nu presupune şi o asociere cu grăsimile, aşa cum se întâmplă în dietele din Vest", a precizat dr. Craig Wilcox. 
  
  MERSUL PE JOS 
  
  Mersul cu maşina este costisitor în Japonia. Tocmai de aceea, cei mai mulţi oameni se deplasează cu mijloacele de tansport în comun şi merg foarte mult pe jos. "Unul dintre cele mai mari secrete ale stilului de viaţă japonez este mersul pe jos (...) Oamenii merg, în medie, două- trei ori pe zi”, a specificat Naomi Moriyama. 
  
  Potrivit unui studiu efectuat în 2012 de cercetătorii de la Universitatea Harvard, mersul pe jos timp de două ore şi jumătate pe săptămână ar putea adăuga şapte ani de viaţă. Oamenii de ştiinţă au analizat rezultatele a şase studii ample şi au constatat că până şi 75 de minute de mers pe jos vioi pe săptămână ar putea prelungi speranţa de viaţă cu aproape doi ani. 
  
  EXERCIŢIILE TAI CHI 
  
  În Japonia, grupurile de oameni care practică Tai Chi în parcuri reprezintă un peisaj obişnuit. Această formă străveche de arte marţiale din China combină respiraţia profundă cu mişcările lente şi este considerată o formă ideală de mişcare pentru persoanele în vârstă, pentru că nu solicită articulaţiile. De asemenea, îmbunătăţeşte echilibrul şi mobilitatea şi reduce stresul. 
  
  PRIETENIA CU BACTERIILE 
  
  Timp de secole, japonezii au „încetăţenit” consumul legume fermentate sau murate. Sunt de notorietate specialităţile suguki (napul murat) şi miso (făcut din boabe de soia fermentate). Rezultatele cercetărilor au demonstrat beneficiile consumul de murături, ca sursă esenţială de bacterii „bune”, care favorizează sănătatea intestinului. 
  
  TOFU, PENTRU REDUCEREA SIMPTOMELOR MENOPAUZEI 
  
  În Japonia nu există un cuvânt pentru termenul "bufeuri", iar studiile au arătat că femeile japoneze sunt afectate mult mai puţin de menopauză decât femeile din alte părţi ale lumii. Unii nutriţionişti consideră că acest lucru se explică prin faptul că japonezele consumă mult mai multe produse din soia, cum ar fi tofu. Soia şi alte tipuri de leguminoase conţin fitoestrogeni, un grup de hormoni naturali ce echilibrează dereglările hormonale şi reduc simptomele menopauzei. 
  
  adevarul.ro – Lu, 30 iun. 2014 
  ............................ 
  realitatea.net 02.07.2014 
  
  Care sunt cele 10 predicitii ale anului 2025? 
  
  1. Declinul dementei. Fondurile de cercetare stiintifica vor fi indreptate in principal spre rezolvarea suferintelor intalnite. 
  
  2. Energia solara va fi cea mai mare sursa de energie de pe planeta. Metodele de recoltare, de depozitare si de conversie a energiei solare vor fi atat de avansate si eficiente incat aceasta devine principala sursa de energie de pe planeta noastra. 
  
  3. Diabetul de tip 1 va fi prevenit. Ingineria moleculara va castiga atata teren incat modificarea genomului uman va deveni o realitate, ceea ce face foarte posibila vindecarea diabetului zaharat de tip 1, dar si a altor boli. 
  
  4. Penuria de alimente si fluctuatiile preturilor la alimente vor fi de domeniul trecutului, prin progresele inregistrate de noile tehnologii si ale culturilor modificate genetic. 
  
  5. Vom zbura mai mult. Transportul aerian va deveni o obisnuinta chiar si pentru calatoriile foarte scurte, iar brevetul pentru pilotare va inlocui practic carnetul de conducere. 
  
  6. Totul va fi digital. De la masini, case si aparaturi care raspund comenzilor date si pana la zone geografice interconectate, toata lumea va fi regizata digital. 
  
  7. Ambalajele 100% bio-degradabile vor deveni ceva normal. 
  
  8. Tratamentele pentru cancer vor fi mai eficiente, fara sa mai aiba atat de multe efecte secundare. Actiunile destabilizatoare ale substantelor chimice toxice asupra pacientilor vor fi reduse in mod semnificativ. 
  
  9. Va exista o harta ADN pentru fiecare persoana care se va naste. Pentru o identificare rapida a bolilor. La un examen anual medical va fi realizata si o scanare obligatorie a ADN-ului pacientilor. 
   
  10. Teleportarea cuantica va deveni o banalitate. Chiar daca oamenii nu vor fi inca in masura sa se teleporteze in spatiu, investitia semnificativa in testarea teleportarii cuantice, in progres, va face pana la urma posibila transportarea unor forme de materie "exotice". Dovada unui concept util si posibil. (Daily Mail) 
  
  Un dar:http://youtu.be/4TSzgisVFcQLara Fabian - Je suis malade [traducere română]
  • 2 iulie 2014
  • 11 comentarii
  • evaluare: 10,0

• Andrei Pleşu-Despre bătrâneţe...Grădina Senzorială

  Despre bătrâneţe 
  Întrebări, nelinişti, bucurii
  La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleşu ne-a vorbit cu mult umor şi cu eleganţă despre bătrânețe. La conferinţă au participat oameni de toate vârstele, însă când am părăsit sala, cu toţii ne simţeam parcă mai tineri, mai optimişti. Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative. 
  
  E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrânețe, nu numai pentru că suntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani. 
  Prezenţa lui, vârsta și tipul lui de vitalitate sunt în sine un mesaj încurajator despre bătrânețe. De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani, nu erau atât de mulţi bătrâni, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrâni. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. 
  Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrâni, majoritatea o constituie doamnele. Sunt de patru ori mai multe centenare decât centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrânesc mai consecvent şi mai durabil decât unii bărbaţi. Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gândul că bătrâneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrâneţe. 
  Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrâneţii. În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătrânețea este minunată şi, câtă vreme nu te doare nimic, ei sunt convingători. Mi-aduc aminte că am întâlnit astfel de oameni, printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decât să fii bătrân, că bătrânețea are avantaje uriaşe. Unul e şansa de a fi bunic, pentru că, atunci când eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă când eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult. Dar – spunea domnul Paleologu – mai este un avantaj: când te plictiseşti într-o societate, când un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte. 
  Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrânețe a fost domnul Constantin Noica – el a ţinut şi o conferinţă despre bătrânețe. Spunea că bătrânețea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Spunea că scapi de o mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi – 32 de duşmani, când ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie. 
  Cât priveşte creativitatea, avea la îndemână o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă, care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tițian – care a murit de ciumă, nu de altceva – a pictat dezlănţuit, după 70 de ani, până când a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi. 
  Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vârstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sunt, de obicei, motivele – nu vârsta. (...) 
  În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!“ Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană, până târziu. 
  În secolul trecut, la Paris, în 1968, când tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!“ „Exigenţele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult. 
  Sigur că bătrâneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc. În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe. 
  Câţi bani trebuie să dai dacă ai omorât un bătrân şi la ce vârstă, câţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atât se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani – 300 de galbeni; asta era vârsta socotită a fi cea mai utilă. 
  Există, desigur, ideea că bătrânețea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar – spun Sfinţii Părinţi. 
  Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creştinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrâneții. E de aşteptat ca în creştinism, bătrânul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim câteva fapte. În primul rând, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale – cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrâneţea. Pentru că a murit la 33 de ani – şi un Isus bătrân nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfântul Ioan Evanghelistul, când a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrân era Sfântul Petru, care avea 32 de ani. În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sunt oameni care trăiesc sute de ani. Într-unul dintre psalmi – Psalmul 89 – se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele. Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vârstă a omului este vârsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vârsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii. Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrân? Când eşti bătrân, de fapt? Sfântul Augustin spune că sunt şase vârste şi că vârsta bătrâneții e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cât toate celelalte la un loc. Isidor din Sevilla spune că tinereţea e până la 50 – ceea ce e foarte încurajator – maturitatea e până la 70, iar bătrânețea e de la 70 de ani în sus. Cât despre Origen, el spune că bătrâneţea nu e o chestiune de vârstă. Şi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem. 
  Origen spune că, în Scriptură, vârsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrânii longevivi sunt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“. 
  Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrâneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvântul „bătrân“ (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curând negativ. Bătrânii despre care e vorba în cele trei evanghelii sunt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. 
  Bătrânii sunt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfântului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de „presbyteros“ ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase. (...) 
  Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrâneţe. Şi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii. 
  E vorba de textul despre bătrânețe, al lui Cicero (De senectute), pe care l-a scris când avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul, constatând că, deşi toţi vrem să ajungem la adânci bătrâneți, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrâni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cât mai mult. 
  Alţii spun că bătrâneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede. 
  Ce înseamnă „prea repede“? 
  Vârstele vin când vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare, este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinereţea „a venit prea repede“? Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă câțiva paşi în plus, în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrâneţii, a termenelor, a vârstelor ar trebui să ne fie indiferentă. 
  Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani – o mare performanţă, în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), când a fost întrebat cum e să ai o asemenea vârstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproşat bătrâneţii.“
  Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrâneţe nu vin de la vârstă. Vin de la ce ai făcut până în momentul în care ai îmbătrânit. Şi cu corpul tău, şi cu gândurile tale, şi cu sufletul tău. 
  E plin de bătrâni frumoşi. În istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vârsta. Cicero spune că, în general, bătrâneţea e socotită odioasă pentru patru motive. 
  Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sunt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere, pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională. Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, când omul este, totuşi, sănătos. Dar şi când e bolnav. Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrâneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet până la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a împiedicat să facă ce a făcut. Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moştenitorilor lui, când au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare, ultima lui producţie – Oedip la Colona, una dintre marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal, în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice. 
  Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atât de optimişti, încât să spunem că bătrânețea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plângi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat. În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decât de un Ajax – adică, mai multă nevoie de zece înţelepţi, decât de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere“, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim. 
  Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vârstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare şi atât de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrânețe căpătăm pe gratis, ce n-am obţinut prin efort, la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem în sfârșit în situaţia de a deţine virtutea. Bătrânețea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân, decât entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel, câteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d. 
  În sfârșit, a patra problema legată de bătrânețe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“ Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă, pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici, când e vorba de gândire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atât mai mult va putea gândi când va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decât de câștigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrânețe e un exces. Când moare un bătrân, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Când moare un tânăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vârstele. 
  Ideea că nu se moare decât la bătrânețe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrânețe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decât moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfârșit de ciclu, la un sfârșit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămână pe scenă, la nesfârșit. 
  Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei. Ideea „aş vrea să iau totul de la început“ – spune el – e din punct de vedere sportiv, inacceptabilă. 
  Un om care a încheiat o cursă, nu vrea niciodată, când ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învârtă dement, pe acelaşi traseu. Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decât noi toţi la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta. 
  Ca să vin şi cu o notă personală: 
  pentru mine, bătrâneţea şi moartea însăşi sunt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca până în ultima clipă să rămân cu curiozitatea asta. Sunt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămân curios şi să aflu ceva, în cele din urmă – ceea ce nu mă îndoiesc că se va întâmpla. Închei cu o vorbă de duh, a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrâneţe: 
  „A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă.“ 
  Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură, binedispuşi.
  
  >http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii... 
  ....... 
  Vizitatorii Grădinii Botanice din Galati pot explora, începand din această săptămână, Grădina Senzorială. Punctul principal de atracţie îl reprezintă o alee terapeutică pe care vizitatorii sunt îndemnaţi să păşească desculţi pe pietriş, conuri de brad sau scoarţă de copac. 
  
  O alternativă de relaxare şi o porţie de sănătate în mijlocul naturii, asta îşi propun să ofere iniţiatorii proiectului Grădina Senzorială. 
  
  Vizitatorii au la dispoziţie 700 de metri pătraţi în care sunt dispuse 5 grădini verticale cu plante aromatice şi spaţii de relaxare cu şezlong-uri. Cei care intră în grădina simţurilor sunt îndemnaţi să păşească desculţi pe o alee terapeutică din pietriş, piatră de râu, conuri, fân, cărămidă, nisip, scoarţă de copac şi buşteni. 
  
  Iuliana Chitic - reporter Digi24 Galaţi: "Principala atracţie a grădinii senzoriale este aleea terapeutică. Aici, vizitatorii pot experimenta diferite senzaţii prin intermediul tălpilor." 
  .................. 
  
  Un dar:http://youtu.be/K5KAc5CoCukIndila - Dernière Danse (Clip Officiel)