Mistreţul cu colţi de argint
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
poezie de Ştefan Augustin Doinaş (1945)
Astăzi s-au împlinit 12 ani de la moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş. A făcut infarct la finalul unei operaţii, la spitalul Fundeni din Bucureşti. Balerina Irinel Luciu, soţia lui Doinaş, cea cu care a trăit mai bine de o jumătate de secol, după ce a auzit vestea morţii sale, s-a întors acasă şi s-a sinucis, la 74 de ani. A lăsat un bilet de adio pe care a scris „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide.”Cei doi s-au cunoscut la mijlocul anilor ‘50, în Bucureşti, în casa unor prieteni comuni, când el era încă un poet minor, iar ea era vedeta capitalei, balerină la Operă. Din acest moment, cariera lui Ştefan Augustin Doinaş a luat avânt. Publică primul volum de poezie şi prima traducere. Obţine premiul Uniunii Scriitorilor, premii internaţionale şi medalia Goethe pentru traducerea operei „Faust”. Călătoreşte foarte mult în străinătate, în ţări precum Franţa şi Germania.
În anul 1957, Doinaş este arestat şi condamnat la doi ani de închisoare, deoarece nu a denunţat participarea unei persoane apropiate la un miting din Piaţa Universităţii. După ce iese din închisoare se căsătoreşte cu Irinel. Doinaş publică, pe lângă volumele de poezii, eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a poeziei în general, precum „Lampa lui Aladin”, „Orfeu şi tentaţia realului”, „Lectura poeziei”. „Mistreţul cu colţi de argint” este considerat unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale. Doinaş a devenit academician în anul 1992, iar meritele culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin.
Sursa foto: Wikipedia
http://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/12-ani-de-la-moartea-lui-stefan-augustin-doinas-494961.html
25 May, 2014 09:02 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu