Arhanghelul poeziei românești – EMINESCU

Arhanghelul poeziei românești – EMINESCU

https://biblioart.wordpress.com/2013/01/15/arhanghelul-poeziei-romanesti-eminescu/

.Două inimi când se-mbină,

Când cufund pe tu cu eu,

E lumină din lumină,

Dumnezeu din Dumnezeu.

catren de Mihai Eminescu.............................................

MIHAI EMINESCU -IN MEMORIAM

http://www.mihaieminescu.ro/opera.htm

MIHAI EMINESCU-IN MEMORIAM

LA STEAUA
	LA STEAUA La steaua care-a rasarit E-o cale-atât de lunga, Ca mii de ani i-au trebuit Luminii sa ne-ajunga. Poate de mult s-a stins în drum În departari albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.		Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Era pe când nu s-a zarit, Azi o vedem, si nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adânca, Lumina stinsului amor Ne urmareste înca. (1886, 1 decembrie)

MAI AM UN SINGUR DOR
	MAI AM UN SINGUR DOR Mai am un singur dor: În linistea serii Sa ma lasati sa mor La marginea marii; Sa-mi fie somnul lin Si codrul aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiti un pat Din tinere ramuri. Si nime-n urma mea Nu-mi plânga la crestet, Doar toamna glas sa dea Frunzisului vested. Pe când cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Patrunza talanga Al serii rece vânt, Deasupra-mi teiul sfânt Sa-si scuture creanga.		Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce rasar Din umbra de cetini, Fiindu-mi prieteni, O sa-mi zâmbeasca iar. Va geme de patemi Al marii aspru cânt... Ci eu voi fi pamânt În singuratate-mi. (1883, decembrie)
I. Actualitatea Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, ca adica întâmplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza în mod hotarât si inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintati au renuntat totusi de-a mai crede ca statul si societatea sunt lucruri conventionale, rasarite din libera învoiala reciproca dintre cetateni: nimeni afara de potaia de gazetari ignoranti nu mai poate sustine ca libertatea votului, întrunirile si parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie sa existe si e supus unor legi ale naturii, fixe, îndaratnice, neabatute în cruda lor consecinta. Deosebirea este ca în viata constitutionala lupta pentru existenta a grupurilor societatii care stiu putina carte gaseste rasunet, pe când în statul absolutist acea lupta e regulata prin o putere mult mai înalta, a monarhului adica, al carui interes este ca toate clasele sa steie bine si ca lupta dintre ele sa nu fie nimicitoare pentru vreuna. Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt decât discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la începutul dezvoltarii noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rau sau deloc preparati s-au întors din Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitând ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie are un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducând formulele scrise ale vietii publice de acolo. E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi s-o manânci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatra, îi da o valoare înzecita si însutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in pânzatura fina, din fier masine, din lâna postavuri. Este clasa noastra de mijloc în aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei? Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati. D. X bunaoara e platit de stat ca sa învete pe studentii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic si istoria românilor, doua obiecte pe care nu le cunoaste deloc. Sa ne-ntelegem. Nu avem pretentiune ca profesorii nostri sa fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvatat carte si, fiindca nu este cu totului tot marginit, încât sa aiba nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns sa poata împartasi studentilor ceea ce au aflat altii, de ex. învatatii straini, despre limba româna, le-ar fi aratat calea buna si batuta de oameni mai cuminti, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, ca un scolar poate învata de la profesorul sau mai mult decât stie acesta însusi. Atunci nu l-am fi auzit sustiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplina si un falsificat greoi, pe care-l cunosti ca atare la cea dintâi vedere. Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învata nimic, ci face politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvata pe de rost într-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi în tara, facând de prisos orice munca intelectuala. Caci natura comuna nu munceste decât de sila. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fara câini si umbla cu mâinile în solduri, lasa scoala pustie si vine la Bucuresti ca sa-si faca mendrele si sa-si deie o importanta pe care natura n-a voit sa i-o deie. Tot astfel e d. Y si buna parte din cumularzii universitatilor. Am luat profesori de universitate pentru ca un institut înalt de cultura poate ilustra mai clar starea noastra de decadenta. Si cine plateste oare pe acesti domni din clasa de mijloc a caror mâini si inteligente nu produc valori de un ban rosu macar? In linia din urma munca taranului care, ca dorobant moare pe câmpul de razboi, ca muncitor se speteste platind dari, pentru a tinea pe umerii lui o clasa de trântori netrebnici. Ce sa mai zicem de advocati? Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamântului, sa codifice obiceiurile natiei românesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le învatasera la Paris, ca si când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar în genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, într-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, mâini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru? Oricât de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine ICOANE VECHI,ICOANE NOUA RUGACIUNE Craiasa alegându-te Ingenunchem rugându-te, Inalta-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întarire Si zid de mântuire, Privirea-ti adorata Asupra-ne coboara, O, maica prea curata Si pururea fecioara, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbra facem pamântului, Rugamu-ne-ndurarilor Luceafarului marilor; Asculta-a noastre plângeri, Regina peste îngeri, Din neguri te arata, Lumina dulce clara, O, maica prea curata Si pururea fecioara, Marie! <<(înapoi la Opera)

Eminescu răsucindu-se în mormânt -POEZIE

15 ianuarie este o zi frumoasă. Chiar dacă unii își amintesc doar astăzi de Eminescu, efortul merită. Eu am doar un gând trist, oare ce gândește Eminescu uitându-se la noi și la cum am degradat, în primul rând moral. Există însă o poezie scrisă de Marian Bamboi care acoperă fiecare cuvând care urmează să-l spun.

 BYhttp://andreifornea.com/?p=7460&print=1

Eminescu răsucindu-se în mormânt

de Marian Bamboi

A fost odată ca-n povesti,

A fost , de-ar mai fi iară,

Din neamuri tracice, regeşti,

O prea frumoasă ţară.

Şi era una pe pământ

Şi mândră-n toate cele

Cum e icoana unui sfânt

Şi Luna între stele.

Mă doare-n suflet când privesc

La tot ce se întamplă

Şi in mormant mă răsucesc

Şi cuie-mi intră-n tâmplă.

Eu nu mai simt miros de tei

În viata mea postumă,

Nu văd nici vajnici pui de lei,

Doar mucegai şi humă.

Luceferi nu mai strălucesc

Când ţara e o rană,

Copiii mamele-şi bocesc,

Ca n-au în blide hrană.

Cântat-am graiul românesc,

Această dulce limbă.

Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc

Prin alte ţări o schimbă.

Degeaba le-am lăsat cu dor

O "Doină", să tresară !

Trecutul nu e viitor

Şi viaţa li-i amară.

Nici harta nu-i ca-n alte dăţi,

Din Nistru până-n Tisa.

Moldova-i astăzi jumătăţi.

Cât rău făcutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori

Din vremuri de urgie,

Şi m-am rugat de-atâtea ori

Mai bine să vă fie.

Avut-am piatră la hotar

Şi-n ţara noastră singuri

Cules-am holde din brăzdar.

Acum n-aveţi nici linguri ...

O, biet popor român sărac

Cu-o ţară prea bogată !

Tu vino-i răului de hac

Să nu ţi-o vândă toată !

Şi dă-i afară pe străini

Cu toţi îmburgheziţii,

Să nu-ţi mai fie-n alte mâini

Guverne şi poliţii !

Cu trupe de comedianţi

Numindu-le partide,

Sunteţi românii emigranţi

Din Rai în ţări aride.

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt

Şi-i goală visteria.

Mai daţi şi ape şi pământ

Şi vindeţi România.

Mihai Viteazu v-a lăsat

O ţară mai rotundă.

Voi azi aţi scoc-o la mezat,

Străinii vă inundă.

Aveţi întinsul Bărăgan,

Şi nu aveţi o pâine.

Aveţi şi turme şi ciobani,

Dar duceţi vieţi de câine.

Aveţi bogaţii munţi

Carpaţi Şi dulcea Mioriţă,

Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,

Şi flori în poieniţă.

Aveţi o deltă ca-n poveşti,

Vedeţi să nu v-o fure,

Atâtea ape, atâţia peşti

Şi nu mâncaţi nici mure...

Nici vii pe deal nu mai zăresti,

Livezile se-uscară,

Când mărul Ţarii Româneşti

Se-aduce de afară.

Nu vine Mircea cel Bătrân,

Nici Ştefan de la Putna,

Să vi-l alunge pe păgân

Când voi lăsat-aţi lupta !

Albastrul cerului senin

Se-ntunecă mai tare

De-atâţia nouri de venin,

De-atâta delăsare.

Nu voi a vă-nvăţa de rău

Ci-ncerc a vă-nţelege.

De ani şi ani cădeţi în hău,

Nimic nu vă mai merge.

Ruşine să vă fie-n veac

Că v-aţi trădat străbunii

De parcă n-aţi fi pui de dac

Ci rude-aţi fi cu hunii !

Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi

Să vă înece-n smoală,

Să fiţi doar simpli figuranţi

În ţara voastră goală...

Un singur lucru eu voi sti
In lumea care trece:
Urmasul meu roman va fi
Si muritor si rece.

Eu nu mai am ce sa mai sper.
Va vad de-atata vreme
Tarandu-va in trai mizer
De griji si de probleme.

Si nici nu pot a mai privi
A voastra neputinta.
Ma-ntorc la starea mea dintâi.
Ma-ntorc in nefiinta.”

Luceafarul vorbi profet
Spre neamul lui, spre tara.
Si, lacrimand, se stinse-ncet.

Muri a doua oara…  

Ziua Culturii Naţionale,

  

SURSA PHOTO:http://www.stolenimg.com/2013/01/imagini-cu-mihai-eminescu.html   Astazi este o zi speciala, o zi de aniversare... Ziua Culturii Naţionale,     Miercuri, 15 ianuarie, este marcată, în România, Ziua Cuturii Naţionale  ziua naşterii poetului Mihai Eminescu       cultură Cultura înseamnă lărgirea minţii şi a spiritului. definiţie de Jawaharlal Nehru &&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&  EPIGONII MIHAI EMINESCU FRAGMENT Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic Şi de-aceea spusa voastră era sânta şi frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni. S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece; Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ. Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, Când, plutind pe aripi sânte, pintre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi. Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune, Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat. Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră, Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră; Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari, - O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună; Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. "Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte", Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte; Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol; Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează; Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită, Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra. Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi; Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină, Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi. poezie de Mihai Eminescu (1870)         Content Copyright © Tfm Felicitari

MIHAI EMINESCU-ANIVERSARE !

Const. MIU CERTITUDINE Eminescu e în toate, Eminescu e în noi, Numele-i rostesc în şoapte, Căci e viaţa de apoi. Eminescu-i nemurirea Dorului fără de moarte, Eminescu e iubirea Fiecăruia în parte. Eminescu-i tinereţea Sufletului românesc Ocolit de bătrâneţea Efemerului obştesc...   EMINESCU-Luceafarul poeziei nationale Const. MIU CERTITUDINE Eminescu e în toate, Eminescu e în noi, Numele-i rostesc în şoapte, Căci e viaţa de apoi. Eminescu-i nemurirea Dorului fără de moarte, Eminescu e iubirea Fiecăruia în parte. Eminescu-i tinereţea Sufletului românesc Ocolit de bătrâneţea Efemerului obştesc.... .   GEORGE CALINESCU: Viata lui Mihai Eminescu "El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ [...]. Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat sa exprime sufletul jalnic sau mânios al unei multimi în primejdie de a fi strivita de puterile îndârjite ale lumii vechi, sa o învioreze cu vehementa si s-o împinga înainte, aratându-i viitorul în chipul unui trecut idilic si pe care soarta l-a aruncat într-o societate parând entuziasta de progres si grabita de a-i lepada vesmintele vetuste, dar hotarâta a nu abandona nimic din privilegiile ei [...]. Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale."    Sărbătoare: Aniversarea lui Mihai Eminescu O zi cât o poezie Doamne ninge eminescian din cuvinte şi din amintire ninge cum n-a nins de-un an peste viaţa noastră cu iubire Din cuvinte şi din amintire Eminescu se-ntrupează iar o! năravul nostru din nefire îl aruncă unii ca pe-un zar ! Eminescu se-ntrupează iar ninge cum n-a nins de-un an îngerii dau stelele cu var ninge Doamne eminescian Ning cuvinte vai şi ning tăceri din posteritate până ieri poezie de Costel Zăgan  La zi aniversară, se cuvine să rostim o rugă pentru mitul Eminescu: Cu fiecare an ce trece, Devii un mit printre luceferi. Cu umbra ta, tu mă petrece La cei ce sunt „voioşi şi teferi”!                                              Ca tine nimeni n-o să fie, Căci eşti „nemuritor şi rece”, Chiar de-ar sorbi şi apă vie Şi-ar da „scrisori” nu cinci, chiar zece! Primeşte-mi ruga pământească Şi-o lacrimă pe-al tău altar, Din care mitul tău să crească – E tot ce îţi aduc în dar. prof. dr. CONSTANTIN MIU OMAGIU LUI EMINESCU    Content Copyright © Tfm Felicitari