Postul Mare sau postul Sfintelor Paști

Sărbătoarea Sfintelor Paști este precedată de unul dintre cele patru posturi mari de peste an, rânduite în Biserica Ortodoxă. Postul Mare sau postul Sfintelor Paști este chiar cel mai aspru post pentru creștini și durează 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor, devenind, astfel, și cel mai lung post.

Lăsatul secului are loc în ultima zi în care se mai poate mânca "de dulce". Pentru începutul postului Sfintelor Paști există două date de lăsat al secului, una pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), care are loc anul acesta la 15 februarie, cealaltă pentru lactate, ouă și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai), anul acesta la 22 februarie, potrivit AGERPRES.

Săptămâna dintre cele două date se numeșteSăptămâna albă sau Săptămâna brânzei, pentru că, în această perioadă, se mai pot consuma lactate și pește. Anul acesta, Săptămâna albă este între 16 și 22 februarie. Este o intrare treptată în Postul Mare, după ospețele din "Câșlegii de Iarnă", respectiv din perioada dintre Crăciun și Lăsatul secului, când se fac petreceri, nunți etc.

Această săptămână mai este cunoscută în popor ca fiind cea a nebunilor, pentru că acum "numai nebunii pornesc a se însura, numai proștii și urâții satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toți cei cuminți, câți au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte" (Marian, 1898, citat de Ion Ghinoiu, 2002). Este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privațiuni și, prin urmare, este un răstimp de agitație, nebunii, veselie, manifestări dezlănțuite, care culminează cu petrecerea plină de excese dată cu o zi înainte de intrarea în post.

Pe de altă parte, Săptămâna nebunilor este marcată și de acte rituale specifice începutului de an agrar, celebrat la echinocțiul de primăvară. Astfel, prof. Ion Ghinoiu preciza: "prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul secului și la Rusalii", scrie realitatea.net.

Zilele acestei săptămâni au și ele denumiri corespunzătoare. Prima zi este Lunea albă, cunoscută și ca Lunea burdufului, pentru că atunci se taie burduful de brânză. În Marțea albă, e bine să se mănânce brânză. Nu se spală rufe și nu se face baie, fiindcă albește părul.

În Miercurea albă este dezlegare la lactate și pește. Nici în această zi nu e bine să te speli pe cap, ca să nu încărunțești de timpuriu. În Joia nepomenită sau Joia necurată, femeile spală cămășile, ca să fie albe peste an, dar nu torc, ca să nu le fie în primejdie bărbații, duși cu treburi la pădure. Se mai numește și Joia furnicilor, pentru că femeile aduc ofrande acestor insecte. Se face o turtă din făină sau din mălai, care se unge cu unt sau cu brânză și se așază pe un mușuroi, pentru ca insectele să aibă ce mânca și să nu facă pagube în timpul verii.

Urmează prima din cele 12 vineri scumpe de peste an, care se marchează înaintea fiecărui praznic. Se țin cu post și rugăciune, mâncând numai seara, pentru binele casei și pentru curățirea sufletului. În unele sate, sunt ținute îndeosebi de tineret, pentru a avea noroc la căsnicie.

În Sâmbăta albă se fac plăcinte și se dau de pomană. Bărbații nu lucrează, fiind în primejdie de căzături, iar femeile nu cos și nu spală cămăși bărbătești. Se împart colăcei, colivă cu lumânări mici și plăcinte, pentru ca cei ce le dau de pomană să aibă ce mânca pe lumea cealaltă. Fetele aduc câte un ulcior de apă de la izvorul cel mai rece și dau de pomană ca să aibă izvor în cealaltă lume. Se mai spune că în Săptămâna albă nu se toarce, ca să nu se facă peste an viermi în fructe. De asemenea, ca să nu-ți albească părul și să nu orbești, nu e bine să te speli pe față și pe cap, decât dacă pui în albie o bucățică de brânză.

Săptămâna nebunilor se încheie cu duminica de lăsatul secului de brânză, ultima zi de petrecere înaintea postului Sfintelor Paști.

DRAGOBETELE

Obiceiuri de Dragobete

 

 Obiceiuri de Dragobete

Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele:

"Floride fraga
Din luna lui Faur
La toata lumea sa fiu draga
Uraciunile sa le desparti".

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui. Era o sarbatoare a grupurilor de tineri care ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se imbratisau. Avea toate trasaturile unei sarbatori premaritale, de antamare a unor relatii intre tinerii din comunitate, ce anticipau nuntile.

Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.

Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.

Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.

Obiceiurile de Dragobete, zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii bucovineni, au fost in buna parte uitate, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, el fiind inlocuit de acelSfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.

Dragobetele - sarbatoarea iubirii la romani

 

Dragobetele - sarbatoarea iubirii la romani

La 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxasarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

 Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti".

 In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

 De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui.

Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an. 

 Dragobete - sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor

El este sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor care se strang in stoluri, ciripesc si incep sa-si construiasca cuiburile. Pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere si fara pui pana la Dragobetele din anul viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele saruta fetele!"

Dragobete identificat cu Navalnicul

Dragostea curata a tinerilor, asociata de romani cu ciripitul si imperecherea pasarilor de padure, este pusa sub protectia unei indragite reprezentari mitice, Dragobetele. El este identificat si cu o alta reprezentare mitica a Panteonului romanesc, Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului in planta de dragoste care ii poarta numele (o specie de feriga).

Etimologia cuvantului Dragobete

Una din ipoteze este ca Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti - a fi drag. O alta ipoteza spune ca numele provine din cuvintele dacice trago - tap si bete - picioare (pedes, in latina). Pierzandu-se limba daca, trago a devenit drago, iar pede - bete (cum se numesc cingatoriile inguste, fasiile tesute). Tapul simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, fecunditatea.

Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea au mai inregistrat si alte denumiri pentru aceasta sarbatoare, precum "Ioan Dragobete", "Dragostitele", "Santion de primavara", "Cap de primavara" sau "Cap de vara intai", dar si "Dragomiru-Florea" sau "Granguru". In unele traditii este numit  fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

MAICA DOMNULUI IN ICOANE SI POEZII

MAICĂ PURUREA FECIOARĂ

---

Traian Dorz,  Cântări uitate

Maică Pururea Fecioară,
suflet pururi îndurat,
tot poporul ce te-adoră
sfântă mila ta imploră
când ni-e sufletu-ntristat,
ochii blânzi spre noi coboară,
Maică Pururea Fecioară,
suflet pururi îndurat.

Glasul nostru te recheamă,
suflet pururi îndurat,
şi te strigă ca pe-o Mamă
clopote cu glas de-aramă
când ni-e sufletu-ntristat;
a ta milă când o cheamă,
greul să ni-l iei în seamă,
când ni-i plânsu-ndurerat.

Tu, din cerul cel de stele,
de la dreapta lui Hristos,
vezi a noastre zile grele
şi te roagă pentru ele,
căci pământu-i plin de rele;
plângem, Maică, pentru ele
şi spre cerul cel de stele,
vrem un mers mai credincios…

Fii-ne apărătoare,
suflet pururi îndurat,
când pe nori, în foc de soare,
în veşminte lucitoare,
iar la noi o să coboare
Fiul tău cu slavă mare,
adunând spre judecare
tot pământul vinovat.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

ICOANA DE ARSENIE BOCA.....

Rugaciune - Mihai EMINESCU

Noi ce din mila Sfântului Facem umbră pământului, Rugămu-ne'ndurărilor, Luceafărului mărilor. Ascultă-a nostre plângeri, Regină peste îngeri; Din neguri te arată, Lumină dulce, clară, O, Maică Preacurată Şi pururea Fecioară, Marie! Crăiasă alegându-te, Îngenunchem rugându-te Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie. Fii scut de întărire Şi zid de mântuire. Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, Maică Preacurată Şi pururea fecioară, Marie!

.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

ICOANE CU MAICA DOMNULUI

Maica Domnului – „Împărăteasa Heruvimilor şi a Serafimilor şi Stăpâna noastră” Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/maica-domnului-imparateasa-heruvimilor-si-a-serafimilor-si-stapana-noastra/ Moldova Ortodoxă

Părintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului – „Împărăteasa Heruvimilor şi a Serafimilor şi Stăpâna noastră”. Spunea părintele Cleopa: „Ştiţi voi cine-i Maica Domnului? Ea este Împărăteasa Heruvimilor, Împărăteasa a toată făptura, cămara întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, uşa luminii, că lumina cea neapropiată, gânditoare prin ea e venit în lume. Aproape în fiecare predică Părintele Cleopa îi întreba pe crestini: ”Aveti voi icoana Maicii Domnului în casă?”, ”Dar căndelută la icoana Maicii Domnului aveti?” Si îi sfătuia: ”Să luati ocrotitoare si ajutătoare pe Maica Domnului, Mama noastră din cer si de pe pământ! Împărăteasa cerului si a pământului! Dacă o veti lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineata un acatist cu căndeluta aprinsă si seara un paraclis, veti avea ajutor si în timpul vietii si în clipa mortii si în ziua Judecătii… Stiti voi cât poate Maica Domnului înaintea Tronului Preasfintei Treimi? Dacă nu era ea, cred că lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!” Ea este uşa vieţii, că Viaţa Hristos prin ea a intrat în lume. Ea este poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel”. Mai spunea: „Maica Domnului este scara către cer; porumbiţa care a încetat potopul păcatelor, precum porumbiţa lui Noe a adeverit încetarea potopului. Este cădelniţa dumnezeiască, căci a primit focul dumnezeirii şi Biserică a Preasfântului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului şi Biserica Duhului Sfânt”. Zicea bătrânul: „Braţele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii heruvimilor şi ale preafericitelor tronuri. Deci, pe cine ţine Fecioara Maria în braţe? Voi ştiţi pe cine ţine? Pe cel Ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute”. Iarăşi spunea: „Ştiţi voi cine este Maica Domnului şi câtă cinste, câtă putere şi câtă milă are? Este mama noastră, că are milă şi de săraci şi de văduve şi de creştini. Pururi se roagă Mântuitorului Hristos pentru noi toţi. Şi îi sfătuia pe toţi: „Să luaţi ocrotitoare şi ajutătoare pe Maica Domnului, Mama noastră din cer şi de pe pământ, Împărăteasa cerului şi a pământului!”. Ioanichie Balan, Viata Parintelui Cleopa, Editura Doxologia, Iasi, 2011

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/maica-domnului-imparateasa-heruvimilor-si-a-serafimilor-si-stapana-noastra/
Moldova Ortodoxă

Fragment 
Să adăugăm că biserica Drăgănescu nu este singura pictată de Părintele, Arsenie Boca ci doar singura pictată integral de acesta. E interesant de ştiut că există în Bucureşti câteva picturi şi icoane ale Părintelui. Biserica Sf. Elefterie Nou, de pildă, unde Părintele a lucrat ca pictor secund în anii 1959-1960, deţine o superbă frescă a Maicii Domnului cu Pruncul în absida centrală a altarului. Realizată în timpul prigoanei comuniste (ultimul val de arestări începuse în 1958), fresca pare să înfăţişeze un Prunc Iisus îmbrăcat în zeghe de deţinut („În temniţă am fost şi aţi venit la Mine” Matei 25,36), cu mâinile deschise iubitor şi jertfelnic. Fapt cu totul remarcabil, „efectul de zeghe” este obţinut prin dispunerea cutelor şi a umbrelor. Pruncul suferă alături de cei întemniţaţi pe nedrept, ar putea fi „tâlcul” acestei tulburătoare scene (de a cărei singularitate în iconografia ortodoxă nu ne îndoim). E curios faptul că nimeni nu a sesizat acest lucru până astăzi. De parcă „ochii noştri au fost ţinuţi să vadă”…

• Lumea Credintei, anul V, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Privirea veşniciei Pictura Părintelui Arsenie Boca

RUGA IN ZORII ZILEI,RUGA PENTRU ROMANIA !

RUGA  DE LUMINA

LA TEIUL POETULUI MIHAI EMINESCU

IN UMBRA TEIULUI LUI MIHAI EMINESCU..RUGACIUNI CU PARFUM DE TEI IN FLOARE !

   Rugăciune 
  
          de Mihai Eminescu 
  
     Nădejde şi-ntărire 
   şi zid de mântuire 
   pe tine câştigându-te, 
   îngenunchem rugându-te: 
   de chinuri ce ne bântuie, 
   Mărie, tu ne mântuie! 
  
   O, Sfântă Mărie! 
   Tu, maica durerilor, 
   regină tăriilor, 
   tăria soliilor, 
   izvoru-ndurărilor 
   luceafăr al mărilor, 
   îndură-te, pleacă-te, 

  

   nădejdea corăbiei, 

   învingerea sabiei, 

   limanul sărmanilor 

   şi soarele anilor, 

   balsamul răniţilor, 

   norocul iubiţilor, 

   o, dă-ne tărie, 

   Sfântă Mărie! 

  

   Iisuse Hristoase, 

   de oameni iubitorule, 

   Mântuitorule, 

   izvor mântuirilor, 

   de acum şi pururea 

   şi-n vecii vecilor! 

  

   

  
   
  

   
  

  

 Rugăciune             de  Mihai Eminescu 

  

  

     Crăiasă alegându-te 

   Îngenunchem rugându-te, 

   Înalţă-ne, ne mântuie 

   Din vălul ce ne bântuie; 

   Fii scut de întărire 

   Şi zid de mântuire, 

   Privirea-ţi adorată 

   Asupră-ne coboară, 

   O, Maică prea curată 

   Şi pururea Fecioară, 

   Mărie! 

  

   Noi, ce din mila Sfântului 

   Umbră facem pământului, 

   Rugămu-ne-ndurărilor, 

   Luceafărului mărilor; 

   Ascultă-a noastre plângeri, 

   Regină peste îngeri, 

   Din neguri te arată, 

   Lumină dulce clară, 

   O, Maică prea curată 

   Şi pururea Fecioară, 

   Mărie! 

~ 

Educatia morala

Posted by adorcristy

https://psihoterapiaortodoxa.wordpress.com/category/oglinda-duhovniceasca/

1

Intr-o poiana larga cat o gradina,traia singuratic un stejar batran.Jur-mprejur,se pierdea pana departe in zari padurea intunecoasa.Stejarul purta povara multor veacuri in coroana sa puternica,rotunda si vasta.Trunchiul sau urias era imbracat in coaja aspra,crapata,tesuta de paraiase,adanci,incurcate.Radacinile sale cuprinsesera,in cursul vremurilor,in raza lor,intreaga poiana.De unele ,lemnoase si sure,iesite la suprafata pamantului pe alocurea ,te impiedicai plimbandu-te  prin iarba  aspra a poienii,prin florile salbatice si buruienile cu corola mica dar cu miros tare de loc salbatic impletindu-se in retele si noduri de huma neagra.Daca vreo vijelie ar fi reusit sa smulga pe secularul copac,el ar fi dus cu sine in zbor tot pamantul poienii,pana la mari adancimi,atat de strasnice i se intamplasera si se tesura radacinile in pamant.Dar stejarul ramase veacuri intregi neclintit din locul lui,desi furtuni cumplite s-au napustit adeseori asupra lui,sa-l smulga.Ghinda,samanta din care a rasarit,a fost plina de seva,de putere si de sanatate.popoare intregi de pasari s-au odihnit pe crengile lui si multe cuiburi a purtat pe ramurile sale.

Adapostul ce l-a dat cu atata darnicie popoarelor de pasari,i-a adus insa si samanta pierzarii.Pe multe ramuri,dintre cele mai inalte,dintre cele ce se scaldau mai demult in luminaq soarelui,se incuibasera tufele vascului parazit.Multa vreme stejarul nu lua in seama pe oaspetele nepoftit,care traia din seva sa,se scalda in lumina si caldura,poleindu-si cu atata semetie frunzele pieloase,de un verde inchis,ca solzii de reptila.Vascul rasari din samanta ce-o lepadau pasarile adapostite in copac,crescut tot mai mare,tot mai viguros si ici si colo,in tufe rotunde ca niste buchete.Din seva stejarului sugeau tot mai multa hrana,astfel ca unele ramuri incepura sa se usuce.Unele tife de vasc se uscasera odata cu ramul din care traiau,dar altele noi se nasteau intr-un chip atat de nelegiut ca si cele uscate.Calatorii care treceau prin padure,se abateau si prin poiana sa vada stejarul secular.Il admirau si isi aduceau si copii,sa le arata copacul si din pilda lui sa-i invete cum poate cineva trai mult si ca viata noastra nu trebuies-o pretuim fara margini,caci iata si un copac traieste mai mult decat un om.Copii fura aceia care observara mai intai si tufele de vasc si crengile uscate.ei se mirara de frunzele acelea pieloase,de ramurile fara tesatura,lemnoase si-i intrebara pe parinti:

-Sunt acelea florile stejarului?

-Nu,sunt parazitii stejarului,boala lui,raspunsera batranii.

-Pentru acea se usuca ramura pe care se ivesc?zisera copii-Da,sug hrana copacului,raspunsera batranii.

Vascul insa traia de atata vreme pe stejar,incat nu mai aveau cunostinta ca el e parazit.Vascul se credea stejar,ba inca partea buna a lui,caci traia numai in inaltimi,in lumina si caldura.De mult credea,ca intr-adevar,el e floarea si rodul cel mai ales al stejarului.si de aceea,cand auzi el mai intai aceasta convorbire dintre copii si batrani langa tulpina stejarului,vascul se supara,se simti adanc ofensat si zise:

Dreptatea este de partea copiilor,nu de a batranilor.Eu sunt floarea si rodul stejarului.Si fiindca sunt partea cea mai aleasa din el,mintea si inima lui.dati-mi voie sa vorbesc eu in numele lui.Mie mi se cuvine.

-Daca este asa,spune,pentru ce se usuca crengile copacului?intrebara batranii.

-Pentru ca seamana cu voi,e prea batran si voi stiti ca nimic nu poate trai vesnic in lume.

-Dar,atunci,pentru ce se usuca chiar numai ramurile pe care creste vascul?Pe care creste floarea si fructul?

-Orice tendinta spre desavarsire,se plateste scump in viata.Ca sa ne produca pe noi stejarul a trebuit sa-si epuizeze aceste ramuri.Voi sunteti ramasi in urma si se pare ca nu stiti ca orice pas nou al civilizatiei,nu se poate face,decat printr-o sleire de forte.Noi suntem semnul de viata  si de desavarsire al copacului,noi ii vestim lumii valoarea lui,puterea lui de viata si pentru slujba ce i-o facem,el e prea multumit cu noi.Nu vedeti ca-impodobim cele mai multe din ramuri si ca el e mandru de aceasta?

-Dar din ce traiestitu,tufa de vasc,de-ai capatat o atat de inalta desteptaciune?Nu vedem sa ai radacini care sa atinga pamantul.

-Nu-i nevoie de radacini in pamant,pentru ca sa traiesti.Din pamant isi tareg hrana numai partea cea mai josnica,atat om cat si din copac:trupul sau trunchiul.Eu ma hranesc din caldura si lumina.De aceea mie scarba sa ating pamantul.

Copii se uitatu mirati,fericiti ,la batrani.Lor le parea foarte frumoasa si atragatoare teoria vascului.Parintii vazura si clatinara tristi din cap.Unul din batrani se urca in copac si dezlipi de pe-o creanga o tufa de vasc, o arunca si ea cazu moale la pamant,cu ramurile acelea fara tarie,fara inima,care se indoiau in toate partile cu frunzele pieloase ca niste solzi.o agatara intr-o prajina lunga si prajina o infipsera in pamant.

-Acum sa te vedem daca poti trai numai cu caldura si lumina.

Pusrea pe copii sa se urce pe rand si sa vada rana din care desprinsesera vascul.Plecara acasa si dupa cateva zile revenira.Vascul se uscase.

-Copii ,sa primiti invatatura:fara radacina in pamant,nici un om ,nici copac nu poate trai.Care traiesc astfel sunt paraziti,bola.Asa spusesera batranii.Copii hotarasera sa curete de vasc intreg stejarul.Dar multe tufe,cele mai puternce nu le ajunsera.

-Pentru ce nu scutura copacul tufele acestea?intrebara copii.

Nu poate!

Multa vreme n-au mai venit copi cu parintii lor prin poiana.Multe crengi se uscasera,supte de vasc si tufe noi presarau ramurile.Copacul era atata de trist acum,cu multe crengi uscate,care nu cazusera inca,cu tufele acelea soioase pe ele.Era trist si numai canta in nici o nopate,ci parea ca in tacere sapa tot mai adanc radacinile.Il durea inima,il durea trupul,il dureau bratele:simtea ca prea multa seva i-au supt tufele de vasc.

Intr-o seara,cerul se intuneca spre asfintit,norii se gramadeau pe sus,ca niste balaurice se zvarcoleau,o vijelie cumplita se starni.Jur imprejur,vuia padurea batrana,pregatindu-se de lupta,numai stejarul din poiana sta neclintit.Respira numai,rar si se intepenea parca mai tare in pamant.cand spaima furtunii ii zburli coama de frunze,stejarul sopti:

-Grozava esti,mare ti-e puterea,dar de mult de asteptam.

Lupta tinu cu furie nepototlita pana la rasaritul soarelui.Crengi;e uscate trosneau,erau imprastiate cu zgomot pana departe,tufele de vasc se dezlipeau una dupa alta,duse de aripile vantului.acum vascul recunoscu fiinta lui de parazit si se ruga ca un las:

-Tine-ma pe mine,ca nu eu te-am rupt ca tufele dinspre apus,gemea cu deznadejde vreo tufa de pe ramurile de la rasarit ale stejarului.

-Patreaza-ma pe mine,ca eu n-am fost lacoma,ca tufele dinspre rasarit,plangea cu josnicie vreo tufa dinspre apus,gata sa se dezlipeasca de pe ramura din care traoa.

-Din aceiasi samanta ati rasarit,a stiu prea bine.Mi-e scarba de voi,gemea stejarul.Gemea ,pentru ca in lupta isi franse multe crengi sanatoase.Dar cand il saruta soarele,el numai avea pe trup nici tufe de vasc,nici crengi uscate,nimic strain.

-De acum incepe viata noua stejarul,spusera batranii copiilor,cand venira iar in poiana,peste cateva zile.

-Nu plangeti pentru ramurile verzi rupte,ii vor creste aletele mai puternice.

Mandria si nerecunostinta celor ce traiesc pe spinarea altora,este o mare uraciune inaintea Lui Dumnezeu si a oamenilor cinstiti si cuminti.

ursa:

Articol preluat din cartea intitulata:

“Oglinda duhovniceasca”

de protosinghel Nicodim Mandita

VOL 5

pag 140-143