Educatia morala
1
Intr-o poiana larga cat o gradina,traia singuratic un stejar batran.Jur-mprejur,se pierdea pana departe in zari padurea intunecoasa.Stejarul purta povara multor veacuri in coroana sa puternica,rotunda si vasta.Trunchiul sau urias era imbracat in coaja aspra,crapata,tesuta de paraiase,adanci,incurcate.Radacinile sale cuprinsesera,in cursul vremurilor,in raza lor,intreaga poiana.De unele ,lemnoase si sure,iesite la suprafata pamantului pe alocurea ,te impiedicai plimbandu-te prin iarba aspra a poienii,prin florile salbatice si buruienile cu corola mica dar cu miros tare de loc salbatic impletindu-se in retele si noduri de huma neagra.Daca vreo vijelie ar fi reusit sa smulga pe secularul copac,el ar fi dus cu sine in zbor tot pamantul poienii,pana la mari adancimi,atat de strasnice i se intamplasera si se tesura radacinile in pamant.Dar stejarul ramase veacuri intregi neclintit din locul lui,desi furtuni cumplite s-au napustit adeseori asupra lui,sa-l smulga.Ghinda,samanta din care a rasarit,a fost plina de seva,de putere si de sanatate.popoare intregi de pasari s-au odihnit pe crengile lui si multe cuiburi a purtat pe ramurile sale.
Adapostul ce l-a dat cu atata darnicie popoarelor de pasari,i-a adus insa si samanta pierzarii.Pe multe ramuri,dintre cele mai inalte,dintre cele ce se scaldau mai demult in luminaq soarelui,se incuibasera tufele vascului parazit.Multa vreme stejarul nu lua in seama pe oaspetele nepoftit,care traia din seva sa,se scalda in lumina si caldura,poleindu-si cu atata semetie frunzele pieloase,de un verde inchis,ca solzii de reptila.Vascul rasari din samanta ce-o lepadau pasarile adapostite in copac,crescut tot mai mare,tot mai viguros si ici si colo,in tufe rotunde ca niste buchete.Din seva stejarului sugeau tot mai multa hrana,astfel ca unele ramuri incepura sa se usuce.Unele tife de vasc se uscasera odata cu ramul din care traiau,dar altele noi se nasteau intr-un chip atat de nelegiut ca si cele uscate.Calatorii care treceau prin padure,se abateau si prin poiana sa vada stejarul secular.Il admirau si isi aduceau si copii,sa le arata copacul si din pilda lui sa-i invete cum poate cineva trai mult si ca viata noastra nu trebuies-o pretuim fara margini,caci iata si un copac traieste mai mult decat un om.Copii fura aceia care observara mai intai si tufele de vasc si crengile uscate.ei se mirara de frunzele acelea pieloase,de ramurile fara tesatura,lemnoase si-i intrebara pe parinti:
-Sunt acelea florile stejarului?
-Nu,sunt parazitii stejarului,boala lui,raspunsera batranii.
-Pentru acea se usuca ramura pe care se ivesc?zisera copii-Da,sug hrana copacului,raspunsera batranii.
Vascul insa traia de atata vreme pe stejar,incat nu mai aveau cunostinta ca el e parazit.Vascul se credea stejar,ba inca partea buna a lui,caci traia numai in inaltimi,in lumina si caldura.De mult credea,ca intr-adevar,el e floarea si rodul cel mai ales al stejarului.si de aceea,cand auzi el mai intai aceasta convorbire dintre copii si batrani langa tulpina stejarului,vascul se supara,se simti adanc ofensat si zise:
Dreptatea este de partea copiilor,nu de a batranilor.Eu sunt floarea si rodul stejarului.Si fiindca sunt partea cea mai aleasa din el,mintea si inima lui.dati-mi voie sa vorbesc eu in numele lui.Mie mi se cuvine.
-Daca este asa,spune,pentru ce se usuca crengile copacului?intrebara batranii.
-Pentru ca seamana cu voi,e prea batran si voi stiti ca nimic nu poate trai vesnic in lume.
-Dar,atunci,pentru ce se usuca chiar numai ramurile pe care creste vascul?Pe care creste floarea si fructul?
-Orice tendinta spre desavarsire,se plateste scump in viata.Ca sa ne produca pe noi stejarul a trebuit sa-si epuizeze aceste ramuri.Voi sunteti ramasi in urma si se pare ca nu stiti ca orice pas nou al civilizatiei,nu se poate face,decat printr-o sleire de forte.Noi suntem semnul de viata si de desavarsire al copacului,noi ii vestim lumii valoarea lui,puterea lui de viata si pentru slujba ce i-o facem,el e prea multumit cu noi.Nu vedeti ca-impodobim cele mai multe din ramuri si ca el e mandru de aceasta?
-Dar din ce traiestitu,tufa de vasc,de-ai capatat o atat de inalta desteptaciune?Nu vedem sa ai radacini care sa atinga pamantul.
-Nu-i nevoie de radacini in pamant,pentru ca sa traiesti.Din pamant isi tareg hrana numai partea cea mai josnica,atat om cat si din copac:trupul sau trunchiul.Eu ma hranesc din caldura si lumina.De aceea mie scarba sa ating pamantul.
Copii se uitatu mirati,fericiti ,la batrani.Lor le parea foarte frumoasa si atragatoare teoria vascului.Parintii vazura si clatinara tristi din cap.Unul din batrani se urca in copac si dezlipi de pe-o creanga o tufa de vasc, o arunca si ea cazu moale la pamant,cu ramurile acelea fara tarie,fara inima,care se indoiau in toate partile cu frunzele pieloase ca niste solzi.o agatara intr-o prajina lunga si prajina o infipsera in pamant.
-Acum sa te vedem daca poti trai numai cu caldura si lumina.
Pusrea pe copii sa se urce pe rand si sa vada rana din care desprinsesera vascul.Plecara acasa si dupa cateva zile revenira.Vascul se uscase.
-Copii ,sa primiti invatatura:fara radacina in pamant,nici un om ,nici copac nu poate trai.Care traiesc astfel sunt paraziti,bola.Asa spusesera batranii.Copii hotarasera sa curete de vasc intreg stejarul.Dar multe tufe,cele mai puternce nu le ajunsera.
-Pentru ce nu scutura copacul tufele acestea?intrebara copii.
Nu poate!
Multa vreme n-au mai venit copi cu parintii lor prin poiana.Multe crengi se uscasera,supte de vasc si tufe noi presarau ramurile.Copacul era atata de trist acum,cu multe crengi uscate,care nu cazusera inca,cu tufele acelea soioase pe ele.Era trist si numai canta in nici o nopate,ci parea ca in tacere sapa tot mai adanc radacinile.Il durea inima,il durea trupul,il dureau bratele:simtea ca prea multa seva i-au supt tufele de vasc.
Intr-o seara,cerul se intuneca spre asfintit,norii se gramadeau pe sus,ca niste balaurice se zvarcoleau,o vijelie cumplita se starni.Jur imprejur,vuia padurea batrana,pregatindu-se de lupta,numai stejarul din poiana sta neclintit.Respira numai,rar si se intepenea parca mai tare in pamant.cand spaima furtunii ii zburli coama de frunze,stejarul sopti:
-Grozava esti,mare ti-e puterea,dar de mult de asteptam.
Lupta tinu cu furie nepototlita pana la rasaritul soarelui.Crengi;e uscate trosneau,erau imprastiate cu zgomot pana departe,tufele de vasc se dezlipeau una dupa alta,duse de aripile vantului.acum vascul recunoscu fiinta lui de parazit si se ruga ca un las:
-Tine-ma pe mine,ca nu eu te-am rupt ca tufele dinspre apus,gemea cu deznadejde vreo tufa de pe ramurile de la rasarit ale stejarului.
-Patreaza-ma pe mine,ca eu n-am fost lacoma,ca tufele dinspre rasarit,plangea cu josnicie vreo tufa dinspre apus,gata sa se dezlipeasca de pe ramura din care traoa.
-Din aceiasi samanta ati rasarit,a stiu prea bine.Mi-e scarba de voi,gemea stejarul.Gemea ,pentru ca in lupta isi franse multe crengi sanatoase.Dar cand il saruta soarele,el numai avea pe trup nici tufe de vasc,nici crengi uscate,nimic strain.
-De acum incepe viata noua stejarul,spusera batranii copiilor,cand venira iar in poiana,peste cateva zile.
-Nu plangeti pentru ramurile verzi rupte,ii vor creste aletele mai puternice.
Mandria si nerecunostinta celor ce traiesc pe spinarea altora,este o mare uraciune inaintea Lui Dumnezeu si a oamenilor cinstiti si cuminti.
ursa:
Articol preluat din cartea intitulata:
“Oglinda duhovniceasca”
de protosinghel Nicodim Mandita
VOL 5
pag 140-143
