„Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. … pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])
Romania ”țara mea de cântec, țara mea de dor!” via Din Romania cu dragoste
De-a lungul unei istorii potrivnice, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.
Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem” exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor sau la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, după cum constată Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].