Arsă de vie, o carte document
o recenzie de Ștefan (Jovi) Ene, http://filme-carti.ro
Autor Suad, traducere de Oana Catalina Popescu, Editura Rao, Bucuresti, 2008Moto: “Prima oară mi-a fost tare frică să-i întâlnesc cu tot aerul meu de răzbătătoare. Acum, nu mă mai tem de ei, nu îi mai judec, ma gândesc numai: “Bieţii oameni!”. Suntem cu toţii obiectul unei fatalităţi care ne este proprie” (Jacqueline)
Lumea islamică nu este suficient cunoscută in lumea modernă, iar în România cu atât mai puţin. Iar când vorbim de tradiţii săteşti, ascunse într-o lume care pare inexistentă (dar astfel de obiceiuri sunt şi în satele româneşti si raman necunoscute până şi nouă), care sunt crude, lipsire de omenie si ni se relevă dintr-o dată într-o lumină cu totul transparentă, ne lasă fără cuvinte. Probabil şi din acest motiv a fost scrisă (deşi pare o povestire orală, iar in multe momente ni se şi dezvăluie acest lucru) această “carte-document”, după cum este titulatura de pe coperta Editurii Rao.
Cartea cuprinde marturia cutremuratoare a lui Suad despre conditia femeii in lumea islamica ascunsa ochilor lumii, cea plina de traditii ancestrale neschimbate, dintr-un sat fără nume din Cisiordania. Acolo femeile nu s-şi-au schimbat niciodată condiţia de la “începutul veacurilor”, nu au drepturi, ci numai obligaţii, sunt obligate să se supună barbaţilor în orice poruncă a acestora, nu au dreptul să obiecteze. Paradoxal, nu îşi doresc să iasă din această stare. Chiar daca uneori incalcă o regulă sau mai multe, îşi acceptă pedeapsa (iar, în funcţie de gravitatea faptei, aceasta este moartea) ca fiind ceva normal, o îmbraţişează fără momente de revoltă. În cele din urmă, când devin mame, îşi folosesc “puterea” în cadrul familiilor pentru a fi ele călăi. Cum ar fi naşterea unei fete, care este considerată un blestem în cadrul familiei musulmane arhaice, când mama îşi omoară propria fiica prin sufocare cu o blana de oaie.
Regulile societăţii islamice (incă existente şi încă aplicabile intr-o măsură mare) sunt incredibile in ochii noştri. Cum este posibil ca anumite cutume să fie asa de mult respectate şi considerate normale de toate părţile implicate? Ele ne sunt dezvăluite de Suad inca din primele pagini ale cărţii ca fiind ceva acceptat, chiar dacă ea trăieşte deja de mulţi ani intr-o anumită ţară din Europa, scapată de tortura tradiţiilor şi de o moarte sigură prilejuită de un fapt normal în ochii noştri, dar iresponsabil în societatea musulmană: “Eu sunt o fată şi o fată trebuie sa meargă repede, cu capul aplecat, privind in pământ, ca şi cum şi-ar numara paşii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească de-a dreapta şi de-a stânga drumului, pentru că dacă ochiul ei l-ar întâlni pe cel al unui bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta.Dacă o vecină, deja căsătorită, o femeie bătrână sau oricine altcineva ar vedea-o singură pe uliţă, neînsoţită de mamă sau de o soră mai mare, fără oi, fără snopi de fân sau saci cu smochine, tot sharmuta ar numi-o”.
Iar ceea ce scrie pe coperta a patra a cartii se adevereşte. În multe locuri din lume, faptul de a te naşte femeie este o nenorocire. Nu pot judeca faptele, nu îmi pot imagina decât puţin cât de grele sunt traumele trăite de acestea. Nici în pielea unora din bărbaţii care trăiesc acolo nu ne putem pune: dorinţa unuia de a schimba ceva în ordinea cutumiară nu îi poate atrage decât oprobiul societăţii în care trăieşte. Aşa se putea întâmpla şi cu doctorul care încearcă să îi capete lui Suad acceptul părinţilor îndărătnici de a o lăsa să moară în altă ţară. Se teme, doreşte să se întoarcă la mijlocul drumului, înţelege că orice cuvânt care neagă “dreptul la crima de onoare” zădărniceşte planurile de salvare a lui Suad.
Jacqueline, o tânără luptătoare pentru drepturile omului, care lucreză pentru o organizaţie umanitară din Europa, aflată în acel moment în Cisiordania şi având de partea ei norocul, o salvează pe Suad din ghearele morţii de onoare oferită de familia ei, din cauza unui păcat minor în ochii noştri, dar meritoriu de moarte în acea societate. Suad se încrezuse la o vârstă mică în spusele unui bărbat de care se îndragostise. S-a dăruit pe sine pentru ca, în momentul în care a rămas însărcinată, el să o părăseasca, iar situaţia ei să devină fără ieşire. Nu o aştepta decât destinul, iar acesta era implacabil: moartea prin ardere. Numai că, printr-o minune, nici aceasta lămurită, scapă cu viaţă, iar Jacqueline o găseşte într-un spital pierdut, unde nu i se dădea nici o îngrijire.
Lucruri neîntelese de departe, dar pentru Jacqueline, cunoscătoare a lumii islamice, sunt fără mister şi încearcă să ni le explice: “Aud vorbindu-se despre tinere fete asasinate. Familiile lor le reproşează că s-au întâlnit cu un bărbat şi au vorbit cu el. Le suspectează uneori fără nici o dovadă, după spusele unuia sau altuia. Se întâmplă ca aceste fete să fi avut cu adevărat o aventură cu un băiat, ceea ce este absolut de neconceput în comunitatea lor, fiind stabilit că taţii sunt cei care hotarăsc căsătoriile. (…)
Pentru un spirit occidental, ideea că unii părinţi sau fraţi pot să-şi asasineze fiica sau sora, numai pentru că s-a îndrăgostit, pare incredibilă, mai ales in vremea noastră. La noi, femeile sunt independente, votează, fac copii singure”.
Chiar daca este doar un suflet pe care îl salvează, pentru Jacqueline e chiar lumea. Se chinuie, capătă duşmănii, dar şi noi prieteni, îi convinge pe părinţii lui Suad că aceasta este dusă la moartea pe care ei i-o doresc, dar departe de ţară, reuşeşte să îi găseasca şi fiul născut la şapte luni şi să îl ducă şi pe el în Elveţia. Trece peste multe obstacole, dar reuşeşte. Iar lumea poate deveni mai bună dacă ar exista mai multe persoane ca ea, care oferă ajutor dezinteresat pentru salvarea unui suflet condamnat la moarte: “Călătorii n-au decât să strâmbe din nas şi să-i adreseze stewardesei grimase de dezgust, mi-e totuna. Eu însoţesc o femeie arsă şi pe micuţul ei, într-o zi vor şti de ce. Ei vor mai şti că mai sunt şi alte femei, moarte sau muribunde în toate ţările în care legea bărbaţilor a instituit crima de onoare. În Cisiordania, dar şi în Iordania, în Turcia, în Iran, î Irak, în Yemen, în India, în Pakistan, dar până şi în Israel, ba chiar şi în Europa. Ei vor şti că puţinele care au scăpat sunt obligate să se ascundă toată viaţa, pentru ca asasinii lor să nu le găsească, oriunde în lume. Pentru că mai reuşesc uneori acest lucru. Vor şti că majoritatea asociaţiilor umanitare nu le iau în grijă pe motivul că aceste femei sunt cazuri sociale individuale, “culturale”! Şi că în anumite ţări, legile îi protejează pe asasinii lor. Cazul lor nu se leagă de marile campanii angajate contra foametei, războiului, de ajutorare a refugiaţilor şi contra marilor epidemii. Pot să înţeleg şi să admit. Fiecare cu rolul lui ăn acest trist şantier mondial. Şi experienţa pe care tocmai am trăit-o demonstrează dificultatea şi timpul care sunt necesare pentru a te “implanta” discret într-o ţară, a-i repera pe cei care au scăpat crimelor de onoare şi a-i ajuta pe propriul risc.”
Cuvintele şi gândurile sunt de prisos cand citesc şi recitesc condiţia femeii în lumea islamică: “O femeie acolo nu are, practic, viaţă. Multe fete sunt bătute, maltratate, sugrumate, arse, omorâte. Pentru noi, acolo, este absolut normal. Mama mea a vrut să mă otrăvească pentru “a incheia” opera cumnatului meu, şi pentru ea lucrul asta era normal, făcea parte din lumea ei. Aceasta este viaţa normală pentru noi, femeile. Eşti ciomăgită, e normal. Eşti arsă, e normal, eşti sugrumată, e normal, eşti maltratată, e normal. Vaca şi oile, cum spunea tatăl meu, sunt mai bine tratate decât femeile. Dacă nu vrei să mori, trebuie să taci, să te supui, să te târăşti, să te măriţi virgină şi să naşti băieţi.”
Este cutremurător pentru imaginea care ne-am format-o despre lumea de astăzi că mai există locuri în care singuranţa cetăţenilor nu există, în care femeile nu au nici un drept în afară de acelea de a fi sclave şi de a muri în numele unor principii absurde. Şi mai dezamagitor este că există legi care să îi protejeze pe cei care ucid: “În Iordania-şi nu e decât un exemplu-există o lege care spune că în majoritatea ţărilor: orice omor, crimă de drept comun trebuie pedepsită cu mulţi ani de închisoare. Dar pe lângă această lege, două mici articole 97 şi 98 precizează că judecătorii trebuie să fie indulgenţi faţă de autorii unor crime de onoare. Pedeapsa este în general de la şase luni la doi ani de închisoare. Cei condamnaţi, uneori consideraţi eroi, nu o execută în întregime. Asociaţii locale luptă pentru ca aceste articole să fie abrogate. Alte articole au fost abrogate, dar nu 97 şi 98″.
Cartea cuprinde marturia cutremuratoare a lui Suad despre conditia femeii in lumea islamica ascunsa ochilor lumii, cea plina de traditii ancestrale neschimbate, dintr-un sat fără nume din Cisiordania. Acolo femeile nu s-şi-au schimbat niciodată condiţia de la “începutul veacurilor”, nu au drepturi, ci numai obligaţii, sunt obligate să se supună barbaţilor în orice poruncă a acestora, nu au dreptul să obiecteze. Paradoxal, nu îşi doresc să iasă din această stare. Chiar daca uneori incalcă o regulă sau mai multe, îşi acceptă pedeapsa (iar, în funcţie de gravitatea faptei, aceasta este moartea) ca fiind ceva normal, o îmbraţişează fără momente de revoltă. În cele din urmă, când devin mame, îşi folosesc “puterea” în cadrul familiilor pentru a fi ele călăi. Cum ar fi naşterea unei fete, care este considerată un blestem în cadrul familiei musulmane arhaice, când mama îşi omoară propria fiica prin sufocare cu o blana de oaie.
Regulile societăţii islamice (incă existente şi încă aplicabile intr-o măsură mare) sunt incredibile in ochii noştri. Cum este posibil ca anumite cutume să fie asa de mult respectate şi considerate normale de toate părţile implicate? Ele ne sunt dezvăluite de Suad inca din primele pagini ale cărţii ca fiind ceva acceptat, chiar dacă ea trăieşte deja de mulţi ani intr-o anumită ţară din Europa, scapată de tortura tradiţiilor şi de o moarte sigură prilejuită de un fapt normal în ochii noştri, dar iresponsabil în societatea musulmană: “Eu sunt o fată şi o fată trebuie sa meargă repede, cu capul aplecat, privind in pământ, ca şi cum şi-ar numara paşii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească de-a dreapta şi de-a stânga drumului, pentru că dacă ochiul ei l-ar întâlni pe cel al unui bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta.Dacă o vecină, deja căsătorită, o femeie bătrână sau oricine altcineva ar vedea-o singură pe uliţă, neînsoţită de mamă sau de o soră mai mare, fără oi, fără snopi de fân sau saci cu smochine, tot sharmuta ar numi-o”.Iar ceea ce scrie pe coperta a patra a cartii se adevereşte. În multe locuri din lume, faptul de a te naşte femeie este o nenorocire. Nu pot judeca faptele, nu îmi pot imagina decât puţin cât de grele sunt traumele trăite de acestea. Nici în pielea unora din bărbaţii care trăiesc acolo nu ne putem pune: dorinţa unuia de a schimba ceva în ordinea cutumiară nu îi poate atrage decât oprobiul societăţii în care trăieşte. Aşa se putea întâmpla şi cu doctorul care încearcă să îi capete lui Suad acceptul părinţilor îndărătnici de a o lăsa să moară în altă ţară. Se teme, doreşte să se întoarcă la mijlocul drumului, înţelege că orice cuvânt care neagă “dreptul la crima de onoare” zădărniceşte planurile de salvare a lui Suad.
Jacqueline, o tânără luptătoare pentru drepturile omului, care lucreză pentru o organizaţie umanitară din Europa, aflată în acel moment în Cisiordania şi având de partea ei norocul, o salvează pe Suad din ghearele morţii de onoare oferită de familia ei, din cauza unui păcat minor în ochii noştri, dar meritoriu de moarte în acea societate. Suad se încrezuse la o vârstă mică în spusele unui bărbat de care se îndragostise. S-a dăruit pe sine pentru ca, în momentul în care a rămas însărcinată, el să o părăseasca, iar situaţia ei să devină fără ieşire. Nu o aştepta decât destinul, iar acesta era implacabil: moartea prin ardere. Numai că, printr-o minune, nici aceasta lămurită, scapă cu viaţă, iar Jacqueline o găseşte într-un spital pierdut, unde nu i se dădea nici o îngrijire.
Lucruri neîntelese de departe, dar pentru Jacqueline, cunoscătoare a lumii islamice, sunt fără mister şi încearcă să ni le explice: “Aud vorbindu-se despre tinere fete asasinate. Familiile lor le reproşează că s-au întâlnit cu un bărbat şi au vorbit cu el. Le suspectează uneori fără nici o dovadă, după spusele unuia sau altuia. Se întâmplă ca aceste fete să fi avut cu adevărat o aventură cu un băiat, ceea ce este absolut de neconceput în comunitatea lor, fiind stabilit că taţii sunt cei care hotarăsc căsătoriile. (…)
Pentru un spirit occidental, ideea că unii părinţi sau fraţi pot să-şi asasineze fiica sau sora, numai pentru că s-a îndrăgostit, pare incredibilă, mai ales in vremea noastră. La noi, femeile sunt independente, votează, fac copii singure”.
Chiar daca este doar un suflet pe care îl salvează, pentru Jacqueline e chiar lumea. Se chinuie, capătă duşmănii, dar şi noi prieteni, îi convinge pe părinţii lui Suad că aceasta este dusă la moartea pe care ei i-o doresc, dar departe de ţară, reuşeşte să îi găseasca şi fiul născut la şapte luni şi să îl ducă şi pe el în Elveţia. Trece peste multe obstacole, dar reuşeşte. Iar lumea poate deveni mai bună dacă ar exista mai multe persoane ca ea, care oferă ajutor dezinteresat pentru salvarea unui suflet condamnat la moarte: “Călătorii n-au decât să strâmbe din nas şi să-i adreseze stewardesei grimase de dezgust, mi-e totuna. Eu însoţesc o femeie arsă şi pe micuţul ei, într-o zi vor şti de ce. Ei vor mai şti că mai sunt şi alte femei, moarte sau muribunde în toate ţările în care legea bărbaţilor a instituit crima de onoare. În Cisiordania, dar şi în Iordania, în Turcia, în Iran, î Irak, în Yemen, în India, în Pakistan, dar până şi în Israel, ba chiar şi în Europa. Ei vor şti că puţinele care au scăpat sunt obligate să se ascundă toată viaţa, pentru ca asasinii lor să nu le găsească, oriunde în lume. Pentru că mai reuşesc uneori acest lucru. Vor şti că majoritatea asociaţiilor umanitare nu le iau în grijă pe motivul că aceste femei sunt cazuri sociale individuale, “culturale”! Şi că în anumite ţări, legile îi protejează pe asasinii lor. Cazul lor nu se leagă de marile campanii angajate contra foametei, războiului, de ajutorare a refugiaţilor şi contra marilor epidemii. Pot să înţeleg şi să admit. Fiecare cu rolul lui ăn acest trist şantier mondial. Şi experienţa pe care tocmai am trăit-o demonstrează dificultatea şi timpul care sunt necesare pentru a te “implanta” discret într-o ţară, a-i repera pe cei care au scăpat crimelor de onoare şi a-i ajuta pe propriul risc.”Cuvintele şi gândurile sunt de prisos cand citesc şi recitesc condiţia femeii în lumea islamică: “O femeie acolo nu are, practic, viaţă. Multe fete sunt bătute, maltratate, sugrumate, arse, omorâte. Pentru noi, acolo, este absolut normal. Mama mea a vrut să mă otrăvească pentru “a incheia” opera cumnatului meu, şi pentru ea lucrul asta era normal, făcea parte din lumea ei. Aceasta este viaţa normală pentru noi, femeile. Eşti ciomăgită, e normal. Eşti arsă, e normal, eşti sugrumată, e normal, eşti maltratată, e normal. Vaca şi oile, cum spunea tatăl meu, sunt mai bine tratate decât femeile. Dacă nu vrei să mori, trebuie să taci, să te supui, să te târăşti, să te măriţi virgină şi să naşti băieţi.”
Este cutremurător pentru imaginea care ne-am format-o despre lumea de astăzi că mai există locuri în care singuranţa cetăţenilor nu există, în care femeile nu au nici un drept în afară de acelea de a fi sclave şi de a muri în numele unor principii absurde. Şi mai dezamagitor este că există legi care să îi protejeze pe cei care ucid: “În Iordania-şi nu e decât un exemplu-există o lege care spune că în majoritatea ţărilor: orice omor, crimă de drept comun trebuie pedepsită cu mulţi ani de închisoare. Dar pe lângă această lege, două mici articole 97 şi 98 precizează că judecătorii trebuie să fie indulgenţi faţă de autorii unor crime de onoare. Pedeapsa este în general de la şase luni la doi ani de închisoare. Cei condamnaţi, uneori consideraţi eroi, nu o execută în întregime. Asociaţii locale luptă pentru ca aceste articole să fie abrogate. Alte articole au fost abrogate, dar nu 97 şi 98″.
Cartea este controversată şi a suscitat numeroase comentarii şi controverse, atât la momentul apariţiei ei în Europa, cât şi în România (interesantă în acest sens este dezbaterea îndelungă legată de recenzia sa pe site-ul bookblog.ro, la adresa http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/arsa-de-vie/). Rămân faptele descrise, cruzimea lor şi dorinţa lui Suad de a dezvălui lumii drama supravieţuirii sale. Impresia că lumea descrisă este reală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu