Mestecenii-au încărunţit
De mult prea multă aşteptare
De când, Serghei, tu te-ai grăbit
Să-ţi iei nemoartea-n buzunare.
În stepă s-a mai copt ţărâna,
Sau poate numai mi se pare
Şi-mi cade în nelinişti mâna,
Când cerc s-aprind o lumânare.
De flori m-ating mai cu sfială,
Ca de o binecuvântare,
Iar dacă masa-mi este goală,
Să nu lipsească vinul tare.
La cârciumă - aceeaşi lume,
Ca la o mare sărbătoare.
Într'un decor... (nu-l spun pe nume)
Se varsă viaţa în pahare.
Armatele de derbedei,
Cu iuţi pumnale la şerpare,
Te-aşteaptă-n colţuri de alei,
Să-ţi plânte-o lamă în spinare.
Doar câinii vagabonzi pe stradă
Trudesc în van după mâncare,
Iar de se-ntâmplă să le cadă
Vreun os, ei latră a mirare.
Un prinţ, venit de nu ştiu unde,
S-a spânzurat în Piaţa Mare.
Minciuna încă se ascunde
În dosul unor felinare.
În măreţia lor prea rece,
Oglinzile strălucitoare
Au darul doar să mă încerce
Cu o culoare oarecare.
Sunt frânt de foame şi de sete,
Dar n-am cerut cuiva mâncare.
Vreau numai gura unei fete
Ce-o cheamă Sneghina, se pare.
Prietenii-au plecat de-aseară,
Eu zac într'un culcuş de sare
Şi-mi scot târziu din călimară
Poemul care, încă, doare.
Palate n-am, poate nici casă,
Scriu mamei ultima scrisoare.
Aşa e viaţa mea dar, lasă...
Mai sunt şi spini, nu numai floare.
Cât despre fraţi, n-am nicio veste
De când alerg prin lumea mare.
Ei au copii şi au neveste -
Nemoartea mea stă-n buzunare.
| 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu